Cuvântul democrație este fluturat în sus și în jos, la dreapta și la stânga pe întreaga suprafață a Pământului. În viața politică de azi este unul din cele mai utilizate cuvinte. Și totuși, ce e democrația? Ceea ce trăim noi, în țările așa zis democratice, este cu adevărat democrație?
Toți cei care încearcă să definească democrația pleacă de la deja ultra cunoscuta sursă, Atena și orașele-stat care au existat în jurul ei și care au inventat practic conceptul dēmokratia, care vine de la cuvintele grecești dēmos, care înseamnă popor si kratos, care înseamnă putere, dēmokratia însemnând deci puterea poporului.
Cel ce a definit pentru prima dată democrația, dar i-a stabilit și un cadrul funcțional, a fost Cleisthenes, conducător al Atenei din puternica familie Alcmaeonid. În 508 î.Hr., Cleisthenes, având susținerea atenienilor, revine în Atena după un exil impus de Isagoras, contracandidatul său la conducerea orașului-stat și ia câteva măsuri excepționale care vor schimba fața lumii.
Dacă până în 508 î.Hr., conducerea Atenei fusese asigurată de reprezentanții celor patru mari caste Geleontes (fermierii), Argadeis (muncitorii) Aegicoreis (preoții) și Hopletes (luptătorii), considerați a descinde cu toții din urmașii lui Ion, fiul lui Apollo și al Creusei, o prințesă ateniană, Cleisthenes introduce un sistem de conducere bazat nu pe reprezentarea de grup, ci pe reprezentarea regională, mult mai ramificată.
Astfel, el creează „Consiliul celor 500”, care va conduce Atena și care va avea câte 50 de reprezentanți din cele zece regiuni. Selecția se va face prin tragere la sorti, evitându-se astfel corupția. Consiliul este „guvernul” care se ocupă de administrarea zilnică a cetății, pregătește discuțiile din Ekklesia, administrează finanțele, supraveghează respectarea legilor, se ocupă de problemele curente.
Deciziile majore ale cetății, cum ar fi votarea legilor, declararea războiului, încheierea de tratate de pace și deciziile de politica externă, sunt luate de Ekklesia, care este adunarea populară, adică ansamblul tuturor cetățenilor atenieni cu drept de vot, bărbați de peste 20 de ani care sunt născuți din părinți atenieni. Ekklesia este suverană în luarea deciziilor și se întrunește cam de 40 de ori pe an, 3-4 ori pe lună, pe dealul Pnyx. 30-40 de mii de cetățeni sunt eligibili pentru a vota, dar se pare că la ședințe luau parte doar în jur de 6 mii de oameni. De altfel, un cvorum de 6 mii de voturi era necesar pentru validarea deciziilor.
În plus, Cleisthenes mai introduce „ostracizarea” (ostrakismos), exilarea pentru 10 ani a persoanelor care fac rău orașului, care are drept scop prevenirea apariției tiraniei și a tiranilor. Tirania, un alt cuvânt rămas de la greci (túrannos înseamnă „stăpân”) este o formă de conducere despotică, bazată pe abuzul de putere, apărută în cetățile grecești în secolele VII-VI î.Hr. Regimul tiranic a fost adesea susținut inițial de populație pentru că se ridica împotriva oligarhiei (conducerea aristocrației), însă odată ajunși la putere tiranii ajungeau să suprime orice formă de democrație și să conducă prin violență și cruzime.
Deci să recapitulam. Care sunt cei patru stâlpi ai democrației și ce rol au avut?!
1. Reprezentativitatea - Cleisthenes se asigură că reprezentați ai tuturor grupurilor ateniene participă la conducere.
2. Conducerea directă – toți membrii cetății (bărbați cu drept de vot) participă la luarea deciziilor majore în cadrul Ekklesia.
3. Democrația participativă - poporul atenian participă indirect la actul de conducere a cetății prin reprezentanții săi selectați prin tragere la sorti.
4. Cetățenii care fac rău orașului sunt pedepsiți și trimiși în exil pentru 10 ani. Deși ostracizarea poate fi aplicată oricărui membru al cetății, ea era avută în vedere în special pentru liderii politici.
Ce se obține prin aceste inițiative?! Cetățenii participă direct la luarea deciziilor majore și indirect, prin reprezentanți, la guvernarea de zi cu zi a orașului-stat, în timp ce riscul apariției unor lideri autoritari și incorecți e redus prin tragerea la sorți a conducătorilor și prin ostracizare. Superb!
Democrația ateniana are mai multe sincope de-a lungul timpului și dispare oficial în anul 322 î.Hr. când Atena e înfrântă în Războiul Lamian și Antipater, general macedonean devenit, după moartea lui Alexandru cel Mare, regent al imperiului Macedoniei și Greciei construit de acesta, abolește democrația și reașază în scaun oligarhia, păstrând drepturi politice doar cetățenilor bogați.
Abia peste 2.000 de ani Montesquieu și Jean-Jacques Rousseau readuc în discuție „puterea poporului”, pentru ca adoptarea la 17 septembrie 1787 a primei constituții a Statelor Unite, precum și apariția „Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului” (Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen) în Franța, la 26 august 1789, să pună bazele democrației moderne. Apoi lucrurile progresează continuu și fața lumii se schimbă cu pași mari.
Și totuși, ce a rămas azi din esența democrației ateniene, de fapt din esența democrației în sine, așa cum a fost ea definită și construită de greci și dorită de lumea modernă?! Mai conduce poporul țara? Privind cu atenție în jur se poate constata fără nicio îndoială că nu a rămas mai nimic și că poporul nu conduce țara, asta deși cei ce în realitate o conduc fac toate eforturile ca masca democrației să acopere adevărul și să surâdă.
S-o luam pe rând și să încercăm să disecăm un pic realitatea.
1. Reprezentativitatea.
Spre deosebire de perioada democrației ateniene, toți cetățenii pot participa azi la alegeri indiferent de sex, religie, naționalitate. E un progres. Dar sunt acești cetățeni în cunoștință de cauză, sau sunt categorii de cetățeni care apar doar ca niște bife pe o listă, dar în realitate participarea lor asumată, responsabilă este inexistentă?! Răspunsul este clar, există categorii de cetățeni al căror vot nu reprezintă o decizie analizată și asumată, deci nu reprezintă voința reală a poporului. Iar această stare de fapt pare a fi dorită și perpetuată de către cei ce conduc, căci astfel pot manevra ușor masele și își pot confirma prin vot aparent democratic status quo-ul.
Cauzele sunt multe, dar principala cauză este educația.
Conform studiilor PISA (Programul pentru evaluarea internațională a elevilor) și PIAAC (Programul pentru evaluarea internațională a competențelor adulților) din 2022, făcute în România, 42% dintre elevii de 15 ani si 33,2% dintre adulți erau analfabeți funcționali. Analfabetismul funcțional este definit ca fiind „incapacitatea unei persoane de a înțelege, procesa și utiliza informațiile citite sau scrise, deși știe să citească și să scrie. Acești indivizi pot reproduce un text, dar nu îi asimilează ideile, fiind limitați în activități cotidiene și performanță”. Deci acești oameni nu sunt capabili să înțeleagă realitatea pe care o trăiesc, chiar dacă le este explicată, pentru că procesele cognitive dezvoltate de-a lungul timpului în școală și nu numai, nu le permit asta. Iar în procesul de educare nu intră numai școala, intră și familia, mass-media, autoritățile, societatea în sine.
Strâns legată de educație există o altă cauză a lipsei de responsabilitate în luarea deciziilor și anume manipularea. Lipsa unei educații solide, mass-media agresivă continuu cu mesaje preluate din medii politice interesate, și instrumentele de manipulare tot mai sofisticate, fac ca oamenii să fie foarte ușor influențabili și deciziile lor să fie controlate în favoarea unor poluri de interese.
Există, în fine, și o categorie de cetățeni care nici măcar nu-și pun problema judecății atunci când iau decizii în privința cetății, vânzând pur și simplu votul pentru bani sau alte foloase materiale. Sărăcia cruntă, condițiile de trai mizerabile, alcoolismul, îi fac pe mulți cetățeni să-și vândă unul din puținele drepturi câștigate prin naștere, acela de a vota.
Și atunci reprezentativitatea extinsă care a fost obținută în ultima sută de ani, mai are vreo relevanță, când multe dintre voturi își pierd semnificația și valoarea datorită unei multitudini de cauze?! Categoric nu. Societatea s-a îndepărtat mult de intenția democrației ateniene de a permite oamenilor să participe conștient și constructiv la administrarea cetății.
2. Conducerea directă
Cum Atena avea cam 30-40 de mii de bărbați cu drept de vot, iar țările din ziua de azi au zeci de milioane de alegători, unele chiar sute de milioane, nu se pune problema participării directe. Singurul mecanism de participare directă este referendumul, care este foarte rar utilizat. În România au fost șapte referendumuri din 1989 până azi, cam unul la cinci ani. Patru dintre ele au fost inițiate de clasa politică, două au fost legate de adoptarea și revizuirea constituției imediat după revoluție și două pentru demiterea președintelui, deci rămân numai trei în care de fapt populația a trebuit să ia o decizie legată de administrarea țării. Referendumul din 2009 privind parlamentul unicameral și reducerea numărului de parlamentari a dovedit însă că instrumentul referendumului în România este complet inutil. Cu toate că 77% dintre votanți au spus „DA” pentru parlament unicameral și 89% au spus „DA” pentru reducerea numărului de parlamentari, iar referendumul a fost validat prin participarea a cel puțin 50% dintre alegători, nu există obligativitate în legislația românească pentru implementarea deciziei. Rămâne la latitudinea politicului dacă să ia deciziile necesare în parlament sau nu, și desigur, în cazul în care aceste decizii sunt defavorabile clasei politice, ele nu vor fi luate niciodată. Ceea ce s-a și dovedit! Acest instrument intră clar în categoria despre care am vorbit mai devreme, a măștii ce dă impresia de democrație.
3. Prevenirea apariției tiranilor
Sistemul democratic pus la punct de Cleisthenes în 508 î.Hr. avea în vedere posibilitatea apariției acelor lideri politici sau militari care să confiște puterea. De aceea au fost instituite câteva legi prin care să se încerce evitarea unor astfel de situații. În primul rând ostracizarea, adică exilarea acelei persoane care a urmărit să producă rău cetății, despre care am mai vorbit. Apoi Graphe Paranomon, care era o procedură juridică prin care orice cetățean putea contesta buna credință a unei legi noi și a celui ce a propus-o. În special a celui care a propus-o, căci procedura viza persoana și nu legea. În România anului 2026 parlamentarii nu numai că nu răspund în niciun fel pentru ceea ce spun sau ce fac în calitate de ales al poporului, dar sunt și protejați de lege specific în acest sens. Articolul 72 „Imunitatea parlamentară” din Constituția României spune explicit: „deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Mai mult, deși există principiul separării puterilor, o parte dintre reprezentații puterii juridice sunt numiți de către politic: Judecătorii de la Curtea Constituțională a României, procurorii de rang înalt (DNA, Parchetul General). În plus față de acestea și depărtându-se și mai mult de principiile democrației ateniene, parlamentarii votează cel mai adesea pe linia partidului, fără să facă o analiză a ceea ce este supus votului și fără să-și folosească propria judecată în decizia finală, creându-se astfel un mecanism pentru sprijinirea grupurilor de interese.
4. Democrația participativa
Aici este păcăleală cea mai mare pe care oligarhia politico-economică o aruncă în ochii cetățenilor. Ideea centrală a democrației ateniene era ca oamenii să participe direct la luarea deciziilor majore sau prin reprezentații lor (trași la sorți) la conducerea și administrarea comunității. În „democrația” de azi, alegătorii nu au niciun control asupra persoanei pe care o trimit în parlament, cu atât mai puțin a celor ce fac parte din guvern. Singurul contact între alegator și reprezentatul său sunt birourile din teritoriu ale aleșilor, unde teoretic alegătorii ar trebui să îi solicite reprezentantului ce să ceară și cum să voteze în parlament pe diverse inițiative. În realitate asta nu se întâmplă, politicienii odată aleși urmează cerințele partidului din care fac parte și nu țin cont decât foarte puțin de necesitățile comunității. Odată aleși, politicienii nu dau socoteala în niciun fel celor ce i-au ales. Un senator sau deputat poate vota complet diferit de ceea ce-și doresc oamenii din circumscripția sa, ceea ce se întâmplă adesea. Nu există niciun mecanism prin care oamenii care l-au votat să-l poată demite din postul obținut astfel pe cel ales dacă sunt nemulțumiți de felul în care îi reprezintă. Ceea ce complet antidemocratic. Nu numai că deputații și senatorii nu pot fi retrași din funcție de către cetățenii pe care îi reprezintă și i-au ales, dar nici măcar nu răspund juridic pentru voturile și opiniile politice exprimate în Parlament. Cazurile în care aceștia își pot pierde locul sunt condamnarea cu închisoarea, dar numai dacă parlamentul aprobă, sau dacă sunt condamnați de autoritățile specifice pentru incompatibilitate sau conflict de interese. În plus, sunt cazuri în care parlamentarii nici măcar nu votează transparent, la vedere, astfel încât cei pe care îi reprezintă să știe cum a votat trimisul lor, ceea ce e de asemenea antidemocratic.
Adunând tot ce am prezentat mai sus, concluzia nu poate fi decât una: în ziua de azi nu a mai rămas decât o vagă urmă din ceea ce au reprezentat principiile democrației ateniene, sau esența democrației în general.
Două lucruri ar mai fi de punctat.
Primul e legat de Atena antică. Căci ne putem sincer întreba: erau oare atenienii atât de educați și de deștepți încât democrația să funcționeze ca un mecanism bine uns?! Căci am văzut, o populație needucată înseamnă automat o populație care nu poate vota în cunoștință de cauză și deci un pilon al democrației prăbușit. Se pare că nu erau nici ei prea pricepuți. Însă construcțiile democratice i-au ajutat să devină.
De exemplu, datorita principiului selecției prin tragere la sorti, aproape toți cetățenii ajungeau să treacă măcar o data prin pozițiile de membru al Consiliului celor 500, sau de jurați în tribunale. Asta îi responsabiliza, îi forța să înțeleagă ceea ce văd, să cunoască legile și principiile guvernării și să ia decizii conform celei mai bune judecăți.
Nici Atena antică nu a scăpat de manipulatori, de demagogi, de altfel cuvântul demagog provine tot din greacă: demos = popor, agein = a conduce. Chiar unii dintre marii filozofi ai vremii își foloseau abilitățile oratorice pentru a-și supune mulțimile și a le converti gândurile în felul în care îl doreau. Unii dintre ei, cum ar fi Socrate și Platon, chiar au criticat democrația și principiile sale, susținând că masele nu pot conduce o țară, pentru asta sunt necesari conducători „de profesie”. În Republica, cartea a VIa, Platon folosește celebra „metaforă a corabiei” susținând ideea că doar cei competenți ar trebui să fie cârmaci (aici avându-i în vedere pe filozofi) și nu marinarii. De altfel, cel mai bun exemplu în acest sens, o ironie a sortii, este chiar moartea lui Socrate în anul 399 î.Hr. Fiindcă i-a supărat, el este judecat de popor și condamnat la moarte prin otrăvire pentru motive discutabile, coruperea tineretului și necredința în zeii cetății. Se spune că prietenii ar fi încercat salvarea sa, dar Socrate ar fi spus: „Trebuie respectate legile cetății, chiar și când sunt nedrepte, pentru a nu distruge ordinea socială”.
Concluzionând, dacă nu trăim într-o democrație, atunci în ce sistem politic suntem prinși? Răspunsul este limpede: în plutocrație, adică o treaptă mai sus decât oligarhia. Britannica definește foarte clar oligarhia astfel: „government by the few, especially despotic power exercised by a small and privileged group for corrupt or selfish purposes”. Pentru ca în fraza imediat următoare să continue: „Oligarchies in which members of the ruling group are wealthy or exercise their power through their wealth are known as plutocracies”. Simplu și clar!
Lumea de azi e condusă de o camarilă politico-economică inimaginabil de bogată, care controlează totul: economia, politicul, mass-media, justiția. „Controlează” nu are sensul de control absolut, dar mai degrabă de manipulare la nevoie, lăsând impresia că lumea e liberă, dar acționând fără scrupule pentru a-și proteja interesele oricând simt că e necesar.
Sigur, nu toate țările lumii sunt în aceeași măsură identificabile cu tiparul prezentat, ele variază de la țările unde doar banul dictează (în mod evident în cap de lista e SUA), la țările unde comunitatea contează (am evitat intenționat să folosesc sintagma „omul contează” pentru că într-adevăr aceste societăți se focalizează pe binele comunității și nu al individului (Finlanda e probabil cel mai bun exemplu în acest sens).
Și atunci ce s-ar putea face pentru o revenire la principiile democratice pe care le-a gândit Cleisthenes din familia Alcmaeonid în 508 î.Hr.?! Răspunsul imediat și brutal e: nimic. Puterea pe care o au e mult prea mare, e transfrontalieră, deci nu poate fi alterată din afară, și modul lor de a gândi nu mai este unul uman, rațional, așa cum vedem noi oamenii obișnuiți rațiunea, deci nu poate fi modificată nici din interior.
Un răspuns mai amplu, dar la nivel strict teoretic, căci practic e imposibil, ar fi următorul. Pentru a reveni la principiile democrației trebuie să fie îndeplinite o serie de cerințe:
1) educație la nivel înalt pentru toți cetățenii
2) selecția prin tragere la sorti dintre candidații propuși si care îndeplinesc o serie de cerințe minimale, pentru pozițiile cheie de conducere ale statului
3) să nu mai fie permis tuturor cetățenilor să participe la stabilirea deciziilor, ci doar a celor educați si cu un anumit nivel IQ
4) alegătorii să-și poată înlocui reprezentatul în structurile de conducere prin vot simplu
5) pedepsirea aspra a celor care acționează cu rea voința împotriva cetății si a cetățenilor
6) stabilirea unor mecanisme (cum ar fi impozitarea progresivă pentru treptele înalte de avere, deci nu pentru cetățenii obișnuiți) pentru a limita îmbogățirea excesiva (10-50 milioane de dolari ar putea fi o limită peste care să nu se poată trece).
Dar asta e doar o utopie și o părere strict personală!
Mă opresc aici și închei cu un îndemn: Politica trebuie înțeleasă, dar nu pusă la suflet!
Cu stimă!
Ion I. Ion
